CROAŢIA – UN PRETEXT PENTRU ADERAREA REPUBLICII MOLDOVA LA UE

30.06.2011

Poate să pară deplasată această asociere. Croaţia a convins Consiliul European că merită să intre în clubul select al europenilor, în primul rând, prin performanţele ei economice. Nu se poate afirma încă acelaşi lucru despre Republica Moldova.Şi totuşi, asocierea este verosimilă, iar strategii de la Bruxelles trebuie să ţină seama de asemenea elemente. Această fostă republică a Iugoslaviei va trebui să intre în rândurile "familiei europene" la 1 ianuarie 2013. Croaţii au avut suporteri puternici pentru a-şi atinge obiectivul: Germania, Austria şi, prin mimetism, Ungaria.

 

Republica Moldova a fost abandonată aproape două decenii din cauza capriciilor imperiale, manifestate de Rusia. Şi deodată, România, prin vocea preşedintelui Traian Băsescu, începe să pledeze pentru cauza Basarabiei. A reuşit chiar să convingă şi alţi parteneri – Statele Unite ale Americii, Polonia, oarecum Bulgaria şi Ungaria. Urmează să mai convingă Londra care îşi cultivă suspiciunile faţă de Mosocva.

 

Croaţia a fost condusă de Franjo Tudjman, un preşedinte cel puţin la fel xenofob ca Miloşevici. Cu diferenţa că el nu a răspuns pentru crimele lui. Tudjman nu era mai prejos decât Voronin.

 

Pentru a fi băgat în seamă, Zagrebul trebuia să-şi îndrepte imaginea în faţa Occidentului. A depus cererea de aderare la UE în anul 2003, în timpul celui de-al doilea preşedinte, Stipe Mesici. Până în acel moment, instituţiile democratice trebuiau consolidate, naţionalismul anti-sârb trebuia diminuat, iar ţara avea să se conformeze, mai mult sau mai puţin, standardelor europene. Se presupunea că şi croaţii vor fi admişi în UE în anul 2005, alături de Bulgaria şi România. Nu au fost însă primiţi fiindcă iar li s-a amintit de istoria războaielor grele din fosta Iugoslavie.

 

Condiţia pentru primirea în UE era transferarea către Tribunalul de la Haga a generalului Ante Gotovina, omul care a condus în 1995 represiunea extrem de sângeroasă din autoproclamata Republica Sîrbă Krajina. El a fost prins în anul 2005, în Spania, şi în toată Croaţia au avut loc proteste pentru eliberarea "eroului" de la Haga. Autorităţile acestei ţări balcanice nu au protestat însă şi această barieră a fost scoasă.

 

Au urmat negocieri cu multe probleme: economice, politice, sociale. Germania şi Austria, spre care croaţii s-au orientat mereu de-a lungul istoriei, au susţinut constant Zagrebul în tendinţele lui euro-atlantice, dar alte ţări nu s-au grăbit să primească în UE Croaţia. S-a încăpăţânat vecina Slovenie, cu care Croaţia are încă dispute teritoriale. Dar şi această problemă au tranşat-o în anul 2009 - cele două foste republici iugoslave au convenit să apeleze la un arbitraj internaţional.

 

În 2008, Croaţia a fost primită în NATO, ceea ce pentru multe foste ţări socialiste se consideră un impuls spre UE (desigur, nu prea inspirat). În 2010, ca urmare a alegerilor democratice, ajunge la putere Ivo Iosipovici, al treilea preşedinte croat, care a condus politica de aderare la UE, dar şi stabilirea de relaţii cu Serbia şi cu Bosnia-Herţegovina. În această primăvară, generalul Gotovina a fost condamnat de Tribnunalul de la Haga la 24 de ani de închisoare, şi autorităţile au reacţionat la această sentinţă cu calm. Acum, calea către UE era deschisă sigur.

 

Şi iată că pe 10 iunie, la întâlnirea cu Iosipovici, Jose Manuel Durao Barroso, preşedintele Comisiei Europene, a rostit: "Eu aş vrea să felicit autorităţile croate. Croaţia a îndeplinit 31 din cele 35 de capitole cerute pentru candidatele la intrarea în "marea Europă". Se aşteaptă ca toate celelate 4 criterii să fie îndeplinite în cel mai scurt timp. Comisia Europeană a propus să încheie negocierile privind celelalte patru capitole. Acest lucru permite Croaţiei să adere la UE începând cu 1 iulie 2013 ".

 

Dar Barroso nu este împuternicit să adopte o decizie finală. Acest drept îl are numai Consiliul şefilor de state din Uniunea Europeană. Iar Consiliul nu a fost de aceeaşi părere. Dacă la referendum majoritatea croaţilor votează pentru aderare, atunci la 1 ianuaruie 2013, UE se completează cu a doua republică ex-iugoslavă.

 

Corespunde însă Croaţia, cu cei 4,5 milioane de locuitori, cerinţelor UE? Costurile sunt foarte multe. Ţara nu are un potenţial industrial puternic şi nici o agricultură dezvoltată, conform normelor europene, iar fără fonduri de asistenţă din partea Uniunii Europene nu poate rezolva aceste probleme. Staţiunile turistice de la Marea Adriatică aduc venituri considerabile, ţara s-a vindecat de rănile războiului din anii 1990, dar acest lucru nu este suficient.

 

Astăzi, salariul mediu din această ţară este de 730 de dolari, ceea ce înseamnă cu mult mai jos chiar şi faţă de ţara cea mai săracă a "vechii Europe" - Portugalia. Şomajul este de 18%, sute de mii de croaţi lucrează în Germania, Austria, Suedia, alte ţări din vestul Europei. Mafia croată şi-a făcut o glorie urâtă în Europa. De exemplu, reprezentanţii acestei mafii croate s-aui implicat într-o fraudă la o tombolă din lumea fotbalului din Germania.

 

Nu este clar ce va fi cu frontiera dintre Croaţia şi Bosnia, care este pe muchie de cuţit. Sute de mii de croaţi din Bosnia au paşapoarte oferite de patria lor etnică şi, fără să trăiască în UE, vor deveni cetăţeni europeni.

 

În plus, pacea dintre croaţii, musulmanii şi sârbii din Bosnia este încă fragilă. Şi nimeni nu poate garanta că acest butoi cu pulbere nu va exploda din nou. În acest caz, CRoaţia ar fi târâtă într-un conflict care nu va mai fi extern pentru UE. Un adevărat flagel pentru această ţară este corupţia. La începutul acestui an, în toată Croaţia au avut loc proteste faţă de acest fenomen. În întreaga Europă a răsunat povestea fostului prim-ministru Ivo Sanader din Croaţia, pentru care s-a dat un mandat internaţional de arestare, sub acuzaţia de spălare de bani. Politicianul a fost reţinut în Austria şi transferat în ţară. Este ameninţat cu 10 ani de puşcărie.

 

În această ţară, este încă foarte puternic naţionalismul militant. Fiecare transfer la Haga pentru criminalii de război şi fiecare condamnare au fost întâmpinate de croaţi cu acţiubni de protest. La iniţiativa de jos în sus a poăpulaţiei, se botează străzi cu numele celor care au ucis sârbi. Pentru mulţi croaţi, Ante Pavelici, liderul nazist al statului independent Croaţia din perioada 1941-1945 rămâne un idol. Pe conştiinţa lui şi pe conştiinţa ustaşilor pe care i-a condus se află sute de mii de vieţi de sârbi, evrei şi anti-fascişti. O problemă în dispută este poziţia sîrbilor. În anii 1990, câteva sute de mii de sîrbi au fugit din Croaţia. Dacă acum 20 de ani au fost în ţară aproape 600 de mii de sîrbi, astăzi sunt de trei ori mai puţini.

 

În 1989, scrierea sârbă cu litere chirilice şi-a pierdut statutul de limbă oficială şi nimeni nu are de gând să revină asupra situaţiei. În acelaşi timp, formal, autorităţile permit revenirea sîrbilor la casele lor, din punct de vedere juridic, nu se încalcă drepturile lor. Sârbii au şi câţiva deputaţi în Sabor (Parlamentul din Croaţia).

 

Pe de altă parte, există şi factori care pledează în folosul Croaţiei. Primul este istoria. De peste o mie de ani, ţara aparţine lumii catolice. Ea a fost de la început independentă, apoi a intrat în componenţa Ungatriei, a Veneţiei, Austriei, Austro-Ungariei. Croaţii sau orientat mereu spre Austria şi Germania, deci nu întâmplător aceste două ţări au făcut lobby pentru aderarea ei la UE.

 

Merită analizată şi economia. Nivelul PIB pe cap de locuitor, în Croaţia reprezintă 61% din media UE. Este un nivel comparabil cu al statelor baltice, Polonia şi Ungaria, fiind cu mult mai mare decât al Bulgariei şi României. Şi atunci, dacă aceste ţări au fost primite, cu ce ar fi mai răi croaţii?

 

Însă oricât de săracă ar fi Croaţia, după indicatorii obiectivi ea nu ar fi acceptată pe lângă Slovenia şi Cehia, chiar Austria, acest factor nu funcţionează aici. Naţionalismul? Da, există aici. Cu toate acestea, în comparaţie cu Letonuia şi Estonia, în Croaţia nu există "paşapoarte pentru necetăţeni" pentru sârbi. Complicii naziştilor nu participă la marşuri ceremoniale prin Zagreb, iar ţara se consideră succesorul legal al republicii socialiste Iugoslavia, care făcea parte din coaliţia antihitleristă, iar nu al Croaţiei naziste. Pieţele liderului comunist Josip Broz Tito au supravieţuit în ţară. Deci nici prin rescrierea istoriei, de asemenea, croaţii nu au mers atât de departe ca statele baltice. Astfel că primirea Croaţiei în UE este un pas logic. Din moment ce au fost acceptaţi candidaţi îndoielnici, să nu fie primiţi croaţii ar fi fost straniu.

 

Au mai făcut cereri de aderare la UE Serbia, Muntenegru şi Macedonia. Comparativ cu ele, Croaţia este de lăudat. Este o altă problemă că vor fi nişte costuri care se vor face simţite în timp pentru integrarea acestui novice. Şi fiecare german sau francez le va simţi la portofel.

 

 

Sursa: arena.md
 

Publică un comentariu nou

CAPTCHA
Vă rugăm să răspundeţi la întrebare pentru a evita SPAM-ul
Image CAPTCHA
Enter the characters shown in the image.